Aseara am vrut sa urmaresc discursul presedintelui Obama nu de pe fotoliul comfortabil din sufragerie, deci nu de acasa, ci chiar din mijlocul comunitatii americane din Viena. Si n-am procedat gresit.
Din motive de proasta organizare (sa spunem) am ratat discursul live (stupid, stiu), dar am ajuns la party-ul inaugural vreo ora si jumatate mai tarziu, tocmai cand se pregatea proiectia inregistrarii discursului pentru cei intarziati. Petrecerea s-a tinut pe un fost vas comercial, acum ancorat pe canalul Dunarii, in centrul Vienei.
Inainte de proiectie se urmarea CNN in direct. Erau imagini cu avionul in care se aflau Bush si sotia, gata de decolare. In sala a izbucnit un val de aplauze si franturi de conversatii s-au itit in aer: ‘I won’t miss Bush. Yeah, that much I can tell you!’
La o ora jumatate distanta de inaugurare, discursul presedintelui Obama a rasunat la fel de puternic si a impresionat la fel de mult. Se asculta ca si cum se intampla pentru prima data. In fata mea un tip s-a ridicat de la masa cu intentia de a merge la bar si a stat pret de cateva secunde in picioare ca sa isi dea seama pe unde sa puna pasul si sa nu loveasca pe cineva. Doamna din spatele meu a inceput sa vocifereze destul de tare ca i se obstructioneaza vederea. Intr-un moment in care se afirma ca ‘on this day, we gather because we have chosen hope over fear, unity of purpose over conflict and discord’, nimic si nimeni nu trebuia sa ia din maretia acestei clipe. Am avut impresia ca nu se respira in sala si ma gandeam cum trebuie sa fi fost la discursul live.
Dincolo de istorie, de discursuri oficiale si de politica, aseara s-a stat mult de vorba, pe ritmuri minunate de jazz. Povesteam cu prietena mea si la un moment dat ne intrerupe politicos un cuplu de americani, care vroiau sa afle daca se pot aseza langa noi. Dupa ce s-au asezat, femeia a inceput sa se foiasca si se uita cam insistent la noi. Timp in care eu si prietena mea continuam sa vorbim in romana. Nu imi aduc aminte exact cine a intrat primul in vorba, cert este ca toata seara am stat la taclale cu oamenii astia de parca ne cunosteam de-o viata. Au crezut ca suntem italience pentru ca m-au vazut ca gesticulam din maini destul de mult. Ne-au povestit cat de mandrii erau de ceea ce s-a intamplat, cu atat mai mult cu cat se implicasera direct in campania pentru Obama. In iunie anul trecut si-au parasit joburile si s-au alaturat voluntarilor care lucrau pentru Obama pentru ca au simtit ca dupa 8 ani cumpliti era timpul sa faca ceva personal ca sa schimbe lucrurile. Si au reusit.
M-a dus gandul imediat la Romania si la campaniile noastre electorale si ma gandeam ca noi am fi nu dupa 8 ci dupa 20 de ani cumpliti, si n-am aflat despre cineva sa faca un gest similar. Poate si pentru ca nu avem inca un Obama al nostru, cine stie? Sau trebuie sa asteptam sa avem un Obama al nostru ca sa facem genul asta de lucruri?
lorop
