despre noi

de aici:

via http://www.corpse.org

efectul obama

Aseara am vrut sa urmaresc discursul presedintelui Obama nu de pe fotoliul comfortabil din sufragerie, deci nu de acasa, ci chiar din mijlocul comunitatii americane din Viena. Si n-am procedat gresit.
Din motive de proasta organizare (sa spunem) am ratat discursul live (stupid, stiu), dar am ajuns la party-ul inaugural vreo ora si jumatate mai tarziu, tocmai cand se pregatea proiectia inregistrarii discursului pentru cei intarziati. Petrecerea s-a tinut pe un fost vas comercial, acum ancorat pe canalul Dunarii, in centrul Vienei.

Inainte de proiectie se urmarea CNN in direct. Erau imagini cu avionul in care se aflau Bush si sotia, gata de decolare. In sala a izbucnit un val de aplauze si franturi de conversatii s-au itit in aer: ‘I won’t miss Bush. Yeah, that much I can tell you!’

La o ora jumatate distanta de inaugurare, discursul presedintelui Obama a rasunat la fel de puternic si a impresionat la fel de mult. Se asculta ca si cum se intampla pentru prima data. In fata mea un tip s-a ridicat de la masa cu intentia de a merge la bar si a stat pret de cateva secunde in picioare ca sa isi dea seama pe unde sa puna pasul si sa nu loveasca pe cineva. Doamna din spatele meu a inceput sa vocifereze destul de tare ca i se obstructioneaza vederea. Intr-un moment in care se afirma ca ‘on this day, we gather because we have chosen hope over fear, unity of purpose over conflict and discord’, nimic si nimeni nu trebuia sa ia din maretia acestei clipe. Am avut impresia ca nu se respira in sala si ma gandeam cum trebuie sa fi fost la discursul live.

Dincolo de istorie, de discursuri oficiale si de politica, aseara s-a stat mult de vorba, pe ritmuri minunate de jazz. Povesteam cu prietena mea si la un moment dat ne intrerupe politicos un cuplu de americani, care vroiau sa afle daca se pot aseza langa noi. Dupa ce s-au asezat, femeia a inceput sa se foiasca si se uita cam insistent la noi. Timp in care eu si prietena mea continuam sa vorbim in romana. Nu imi aduc aminte exact cine a intrat primul in vorba, cert este ca toata seara am stat la taclale cu oamenii astia de parca ne cunosteam de-o viata. Au crezut ca suntem italience pentru ca m-au vazut ca gesticulam din maini destul de mult. Ne-au povestit cat de mandrii erau de ceea ce s-a intamplat, cu atat mai mult cu cat se implicasera direct in campania pentru Obama. In iunie anul trecut si-au parasit joburile si s-au alaturat voluntarilor care lucrau pentru Obama pentru ca au simtit ca dupa 8 ani cumpliti era timpul sa faca ceva personal ca sa schimbe lucrurile. Si au reusit.

M-a dus gandul imediat la Romania si la campaniile noastre electorale si ma gandeam ca noi am fi nu dupa 8 ci dupa 20 de ani cumpliti, si n-am aflat despre cineva sa faca un gest similar. Poate si pentru ca nu avem inca un Obama al nostru, cine stie? Sau trebuie sa asteptam sa avem un Obama al nostru ca sa facem genul asta de lucruri?

gogoasa orange

Ieri am primit urmatorul sms de la Orange:

‘Heute eröffnet in Ihrer Nähe der neue Orange Shop [...], holen Sie sich Ihren gratis Punschkrapfen, solange der Vorrat reicht. Ihr Orange Team’

In traducere libera, Orange ma anunta ca isi deschide un nou magazin in cartier si drept urmare ma roaga sa merg acolo, pentru ca imi ofera gratis o punch doughnut aka petit four aka prajitura cu glazura si rom, in limita stocului disponibil!

Timpuri grele sau un alt fel de advertising?

ce-mi place

Zilele astea la Viena are loc festivalul de film international, Viennale 08. Drept urmare aseara am fost la film, la doua ore si jumatate de film de calitate: Un conte de Noel regizat de Arnaud Desplechin, care a fost prezent in sala si binevoitor sa stea de vorba cu publicul dupa proiectia filmului.

Un conte de Noel mi s-a parut o minunatie: m-a pus pe ganduri, am ras si am ras bine ca am avut de ce, unele scene m-au atins pana in maduva oaselor, plus un Mathieu Amalric care joaca extraordinar. Si mi-a placut si regizorul, care a marturisit ca atunci cand se apuca sa scrie un scenariu porneste de la lucruri pe care el nu le intelege intelectual, fara sa stie unde va duce povestea in final. De fapt, mi-a placut regizorul dinainte de a veni sa ne vorbeasca. In urma cu cativa ani i-am cunoscut o parte a familiei la Bucuresti. Si n-ai cum sa nu-ti placa Desplechenii. Si prin asociere, n-ai cum sa nu-ti placa si filmele facute de unul dintre ei.

Mi-a placut ca la filmul asta s-a venit la orice varsta. Si mi-a mai placut ca a existat sistemul Rest Ticket: chiar daca se vandusera toate biletele (cel putin asa mi-au spus la inceputul saptamanii), am mers totusi la casa de bilete cu o ora inainte de inceperea filmului, am stat la coada cumintica (la un pahar de vin rosu cumparat de la barul din coltul cinematografului), am primit un numar de ordine si cu zece minute inainte de film m-au anuntat ca am bilet, eu si toata lumea care era acolo pentru treaba asta, peste 20 de persoane.

Azi planuiesc sa vad Dacia Express, de Michael Schindegger, un documentar despre cei care calatoresc cu trenul pe ruta Viena-Bucuresti. Sunt curioasa. Sper sa mai prind un Rest Ticket si in seara asta!

noapte alba la salzburg

‘Noaptea alba a muzeelor’ in salzburg, care dureaza intre orele 18.00 si 01.00, noapte friguroasa si ploioasa, cu miros racoritor de toamna la munte si oameni veseli si infometati de arta. Maraton artistic pentru noi pentru ca am aflat tarziu despre eveniment, mai precis in seara cu pricina, plus o ora pierduta in cautarea unui loc de parcare. Chiar si asa, tot am reusit sa vedem cate ceva: picturi Bertram Hasenauer in Glade in the shadow of the hill; fotografii Nobuyoshi Araki din seria Silent Wishes; Sin, Sweet vice-light morals in the visual arts, o expozitie dedicata diferitelor aspecte date semnificatiei pacatului din antichitate pina in modernitate, picturi, printuri si sculpturi, bref, un testimonial al schimbarilor socio-politice de-a lungul celor doua milenii. Ne-am vrut din nou contemporani asa ca am aruncat un ochi si la Museum der Moderne Salzburg, un muzeu foarte gri, foarte rece, foarte difuz luminat (dar atit cit trebuie), foarte mare si foarte modern. Numai bun de-o expozitie precum Sound of Music – Musik in der bildenden Kunst, o serie de fotografii, videoinstalatii, partituri ale unor artisti din secolul al 20-lea in general anti la tot ce tine de clasic (John Cage, Nam June Paik), combinate cu viziuni contemporane despre influenta muzicii (evident, clasice) in arta. Ne-a placut. Tare mult.
Final destination: Romanischer Keller sau pe romaneste pivnita romana, care mi-a adus aminte de cramele din sibiu pe cind eram studenta. Nimic de-a face aici cu atmosfera cramelor mentionate, unde cu greu gaseai un loc liber si unde studenti insetati de o cana de vin fiert cu aroma de mar si scortisoara discutau, la o felie de untura pe paine, interminabil si intens despre orice. In ‘crama’ la salzburg te simti purtat in lumi demult uitate, pe fundal de neon colorat rosu, alb, galben si albastru. In ‘crama’ la salzburg se cinta la fligorn, pocket trumpet si fujara, vinul (nefiert) se bea din pahare, iar discutiile se termina repede.
‘Noaptea alba’ a austriecilor nu e nici atit de alba si nici atit de entertaining ca a parizienilor, dar are multi demoni cu care sa te ispiteasca!