despre noi

de aici:

via http://www.corpse.org

theatre for everybody

Hossam si Jamal sunt doi actori palestinieni, singurii oameni pe care ii cunosc din Fasia Gaza. I-am intalnit in 2002 la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, cand am participat la o serie de workshop-uri, intitulate War Stories, alaturi de trupe de teatru din Algeria, Iugoslavia si Marea Britanie.

7 ani mai tarziu, proiectul War Stories ar fi inca de mare actualitate, din pacate.

Pe biroul meu se afla de ani buni doua vase mici de lut, care au inscriptionate numele lui Jamal si cateva cuvinte in araba. Pe una o folosesc ca suport de creioane, iar in cealalata pastrez niste perechi de bete chinezesti decorative, oferite de o buna prietena de-a mea dupa o excursie in Beijing.

Ori de cate ori aud despre Fasia Gaza, si asta se intampla numai cand aflu de la TV ca a mai izbucnit un conflict in regiune, gandul ma poarta automat la cei doi palestinieni. Ma gandesc mai intai daca mai traiesc si apoi daca mai reusesc sa faca si teatru.

De dimineata, am dat de cartile de vizita ale lui Jamal si Hossam. Si stau si ma gandesc de cateva ore daca sa le scriu sau nu. Daca e potrivit se le scriu dupa 7 ani de pauza rusinoasa, daca isi mai aduc aminte de mine, daca au cum sa imi raspunda, daca mai traiesc.

Astazi, am aflat asa, de aici:

Hossam Madhoun and Jamal Al-Rozzi from Theatre for Everybody, Palestinian Occupied Territories are sending sketches about life in Gaza. A group of actors in London will work to improvise scenes from these sketched scenarios.
We are using actors as a creative conduit for the experiences of the people in Gaza. Can we imagine and act here what is going on there?
The scenes will be redirected by Hossam and Jamal and other members of the company in Gaza through the video link.

Sa aveti un week-end linistit!

efectul obama

Aseara am vrut sa urmaresc discursul presedintelui Obama nu de pe fotoliul comfortabil din sufragerie, deci nu de acasa, ci chiar din mijlocul comunitatii americane din Viena. Si n-am procedat gresit.
Din motive de proasta organizare (sa spunem) am ratat discursul live (stupid, stiu), dar am ajuns la party-ul inaugural vreo ora si jumatate mai tarziu, tocmai cand se pregatea proiectia inregistrarii discursului pentru cei intarziati. Petrecerea s-a tinut pe un fost vas comercial, acum ancorat pe canalul Dunarii, in centrul Vienei.

Inainte de proiectie se urmarea CNN in direct. Erau imagini cu avionul in care se aflau Bush si sotia, gata de decolare. In sala a izbucnit un val de aplauze si franturi de conversatii s-au itit in aer: ‘I won’t miss Bush. Yeah, that much I can tell you!’

La o ora jumatate distanta de inaugurare, discursul presedintelui Obama a rasunat la fel de puternic si a impresionat la fel de mult. Se asculta ca si cum se intampla pentru prima data. In fata mea un tip s-a ridicat de la masa cu intentia de a merge la bar si a stat pret de cateva secunde in picioare ca sa isi dea seama pe unde sa puna pasul si sa nu loveasca pe cineva. Doamna din spatele meu a inceput sa vocifereze destul de tare ca i se obstructioneaza vederea. Intr-un moment in care se afirma ca ‘on this day, we gather because we have chosen hope over fear, unity of purpose over conflict and discord’, nimic si nimeni nu trebuia sa ia din maretia acestei clipe. Am avut impresia ca nu se respira in sala si ma gandeam cum trebuie sa fi fost la discursul live.

Dincolo de istorie, de discursuri oficiale si de politica, aseara s-a stat mult de vorba, pe ritmuri minunate de jazz. Povesteam cu prietena mea si la un moment dat ne intrerupe politicos un cuplu de americani, care vroiau sa afle daca se pot aseza langa noi. Dupa ce s-au asezat, femeia a inceput sa se foiasca si se uita cam insistent la noi. Timp in care eu si prietena mea continuam sa vorbim in romana. Nu imi aduc aminte exact cine a intrat primul in vorba, cert este ca toata seara am stat la taclale cu oamenii astia de parca ne cunosteam de-o viata. Au crezut ca suntem italience pentru ca m-au vazut ca gesticulam din maini destul de mult. Ne-au povestit cat de mandrii erau de ceea ce s-a intamplat, cu atat mai mult cu cat se implicasera direct in campania pentru Obama. In iunie anul trecut si-au parasit joburile si s-au alaturat voluntarilor care lucrau pentru Obama pentru ca au simtit ca dupa 8 ani cumpliti era timpul sa faca ceva personal ca sa schimbe lucrurile. Si au reusit.

M-a dus gandul imediat la Romania si la campaniile noastre electorale si ma gandeam ca noi am fi nu dupa 8 ci dupa 20 de ani cumpliti, si n-am aflat despre cineva sa faca un gest similar. Poate si pentru ca nu avem inca un Obama al nostru, cine stie? Sau trebuie sa asteptam sa avem un Obama al nostru ca sa facem genul asta de lucruri?

downtown viena ieri

Desi e ianuarie si ieri a nins, iar temperatura a fost sub zero grade, astazi ne-a invadat soarele. Am orbit pe strada, insa nu indeajuns incat sa nu privesc pescarusii care zburau deasupra Dunarii. Unul a trecut chiar deasupra capului meu. Nu m-am speriat. M-am bucurat ca am simtit putin din libertatea lui. Cat o zbatere de aripi.
Azi a fost o zi buna!

accent de maramures

Charles Bukowsky
Das Schlimmste kommt noch
Roman

***

- No, cine-i Róman?
Pauza
- E personajul principal?
Pauza
- A citit careva dintre voi chestia asta?
Pauza
-Román. Cartea asta e un román. De cand nu ai mai deschis o carte?
Pauza

gogoasa orange

Ieri am primit urmatorul sms de la Orange:

‘Heute eröffnet in Ihrer Nähe der neue Orange Shop [...], holen Sie sich Ihren gratis Punschkrapfen, solange der Vorrat reicht. Ihr Orange Team’

In traducere libera, Orange ma anunta ca isi deschide un nou magazin in cartier si drept urmare ma roaga sa merg acolo, pentru ca imi ofera gratis o punch doughnut aka petit four aka prajitura cu glazura si rom, in limita stocului disponibil!

Timpuri grele sau un alt fel de advertising?

hurt by johnny cash

instant thinking

vreau sa ma agat de margini infinite de verde si portocaliu,

eu sa ma fac frumoasa, iar tu sa ma vezi asa si sa ma saruti.

vreau sa iti simt sarutul sincer pe obraz,

sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti ca singura imi va fi bine,

mai bine.

ce-mi place

Zilele astea la Viena are loc festivalul de film international, Viennale 08. Drept urmare aseara am fost la film, la doua ore si jumatate de film de calitate: Un conte de Noel regizat de Arnaud Desplechin, care a fost prezent in sala si binevoitor sa stea de vorba cu publicul dupa proiectia filmului.

Un conte de Noel mi s-a parut o minunatie: m-a pus pe ganduri, am ras si am ras bine ca am avut de ce, unele scene m-au atins pana in maduva oaselor, plus un Mathieu Amalric care joaca extraordinar. Si mi-a placut si regizorul, care a marturisit ca atunci cand se apuca sa scrie un scenariu porneste de la lucruri pe care el nu le intelege intelectual, fara sa stie unde va duce povestea in final. De fapt, mi-a placut regizorul dinainte de a veni sa ne vorbeasca. In urma cu cativa ani i-am cunoscut o parte a familiei la Bucuresti. Si n-ai cum sa nu-ti placa Desplechenii. Si prin asociere, n-ai cum sa nu-ti placa si filmele facute de unul dintre ei.

Mi-a placut ca la filmul asta s-a venit la orice varsta. Si mi-a mai placut ca a existat sistemul Rest Ticket: chiar daca se vandusera toate biletele (cel putin asa mi-au spus la inceputul saptamanii), am mers totusi la casa de bilete cu o ora inainte de inceperea filmului, am stat la coada cumintica (la un pahar de vin rosu cumparat de la barul din coltul cinematografului), am primit un numar de ordine si cu zece minute inainte de film m-au anuntat ca am bilet, eu si toata lumea care era acolo pentru treaba asta, peste 20 de persoane.

Azi planuiesc sa vad Dacia Express, de Michael Schindegger, un documentar despre cei care calatoresc cu trenul pe ruta Viena-Bucuresti. Sunt curioasa. Sper sa mai prind un Rest Ticket si in seara asta!

la spalat de vase

Intr-una din zile, cand spalam vasele si imi placea, mi-am dat seama ca oamenii dragi mie se itesc dupa mormane de clabuc in amintirile mele. Pentru ca impreuna cu ei m-am re-inventat in spuma detergentului de vase, printre muntii de pahare, de farfurii si oale si ibrice, de zat amestecat cu apa si scrumiere satule de tigari pe jumatate consumate. Pentru ca nu cunosc povesti de viata mai adevarate decat cele tesute in bucatariile prietenilor mei, in noptile tarzii cu iz de tei ale soirée-urilor noastre, cand ne suflecam manecile si cu buretele intr-o mana tineam mortis sa-nlaturam murdaria de pe vase si din noi.